luni, 25 octombrie 2010

Fagarasii - varfuri si prieteni (reintoarcerea)

Seriei „am furnici pe toata talpa” ii trebuia o completare; asa ca, imediat dupa tura Balea-Podragu-Moldoveanu (http://www.carpati.org/jurnal/fagarasii_-_varfuri_si_prieteni/2079/) am stabilit impreuna cu Florin si Olga sa revenim cat mai repede in Fagaras. Cum tata Oleg ne sugerase sa luam in calcul o vizita la Caltun si Vf. Negoiu, ne planificam tura la sfarsitul saptamanii ce urma. Insa, vremea avea alte planuri, joi am vazut pe webcam-urile de la Balea si ningea de zor, asa ca am fost nevoiti sa anulam iesirea. Sistasem (aproape) orice speranta de ajuns la Negoiu in acest an, reorientandu-ne catre Parang si Transalpina in week-end-ul imediat urmator. Dar, pentru ca exista un Dumnezeu al calatorilor si toamna nu este ca iarna, la inceputul saptamanii vremea a redevenit prietenoasa si speranta de a ajunge la Negoiu a prins aripi de Pegas. Am aflat de la domnul Sanduloiu (Salvamont Arges) ca zapada se topise aproape in totalitate , deci nu ne ramane decat sa anulam drumul in Parang si sa reactivam Fagarasul. Traseul: Balea – Refugiul Caltun – Vf. Negoiu – si retur.
Echipa completa: Florin, Cristina (sotia lui), Andrei si Olga.



Parasim vineri capitala avand ca destinatie zona Balea unde urma sa innoptam. Planul initial prevedea pentru a doua zi doua variante de ajuns la Refugiul Caltun: daca muntele este innegurat sa pornim din Piscul Negru pe TA sau, daca vremea este mai putin capricioasa, sa luam drumul de creasta din Balea.
Aceasta era schema de abordat, dar pana la drumul de a doua zi trebuia sa gasim loc pentru campat. Ne-a intampinat Transfagarasanul incetosat si usurat de povara masinilor, cat despre zona noastra de interes, spatiu pe alese, totul pustiu. Singura intalnire notabila ramane cea cu masina Salvamontului, la post era domnul Nicolae Plesita cu care Florin a intrat imediat in vorba. I-am spus ce vroiam sa facem ziua urmatoare si domnia sa ne-a sfatuim sa urmam alt traseu. Tinand cont ca vremea se anunta buna trebuia sa parasim masina exact inainte de tunelul spre Balea pe partea stanga, langa terasa cu barne de lemn. Din spatele cladirii  porneste un traseu TR marcat proaspat de catre salvamont care  ne urca rapid in creasta direct spre saua Balei la steagul de fier. Retinem informatia si tragem concluzia ca iar am avut norocul sa intalnim un domn de treaba. Ne-a oferit si posibilitatea sa innoptam la caldura intre salvamontisti dar am fost nevoiti sa refuzam: atata timp cat aveam corturile cu noi si se anunta o noapte blanda nu merita sa deranjam. Gasim, din aduceri aminte, loc de campare la „zidarie” si ne relaxam la un gratar si un pahar de vin fiert. Ca in orice noapte senina am simtit pe la cusaturi piscatura unui pui de frig, insa am fost iertati inca o data de ploaie. Odata cu zorii a trecut si domnul Nicolae sa vada cum am dormit si sa ne mai ofere ceva amanunte despre traseu. Nu a stationat mult, se grabea, doar era zi de sambata si incepea „nebunia”.
„Salvamontistii, acesti „oameni între oameni", nu cunosc refuzul, nu stiu ce-i oboseala, sînt caliti sa îndure greul, chiar si atunci cînd natura le este potrivnica. Ei stiu ca orice minut cîstigat poate însemna salvarea vietii unui om si aceasta este dorinta, dar mai ales rasplata stradaniei lor.” Asa ii caracterizeaza domnul Emiliam Cristea in prefata cartii „Salvamontistii, oameni intre oameni” scrisa de Nicolae Tiron.
Cu somnul lipit de gene si mainile partial incalzite de o cana de ceai, ne-am echipat si am pornit spre punctul de plecare. Masina, conform instructiunilor, am lasat-o langa terasa nou construita din stanga tunelului. L-am cautat pe „patron” sa intrebam daca este voie si am avut inca o data placuta surpriza sa ne iasa in cale un domn care ne-a intrebat de intentii si ne-a indrumat urandu-ne drum bun. Chiar daca nu era senin pe deplin, norii si ceata alternand prin peisaj, spectacolul naturii era de invidiat.
Incercam o „fotografie de grup” in geamul localului.



Cum spuneam, norii se jucau in zona iar noi ne-am prins in hora. Urcusul incepe in forta dar este frumos si panorama merita. Avem parte de schimbari bruste in peisaj: cand ceata si nori sa-i tai cu cutitul care te faceau sa „pipai” cararea, cand soare si o plapuma joasa de nori demna de povestile cu Tara de Dincolo de Negura.



Chiar daca nu le zarisem pana atunci, „vestigii” despre trecerea caprelor negre erau la tot pasul. Probabil ca ne-am si apropiat deranjandu-le, deoarece, la un moment dat, am auzit un suierat din ceturi (un suierat pe care greu il confunzi). Drumul pana in Saua Balei nu este lung, insa noi l-am garnisit cu pauze, doar surprizele trebuiau savurate.
Olga aici a avut o sclipire si nu ne-a lasat pana nu am stat la fotografie: