duminică, 15 mai 2011

Piatra Craiului - Valea Curmaturii

Ne place muntele, accesam site-uri dedicate, socializam si cautam informatii. Cateodata mai facem si fotografii. Intram in vorba cu persoane despre a caror existenta nici macar nu banuiam, schimbam pareri, impresii si uneori ne dam seama ca ne-am potrivi sa iesim impreuna intr-o tura. Asa s-a intamplat pe carpati.org, doi useri din aceasta mare comunitate s-au intersectat si au tot stat la discutii si povesti pana au ajuns la concluzia ca n-ar strica o drumetie impreuna. Invitatia am primit-o de la Nuca Vasile (nucu1963) si era pentru Piatra Craiului deoarece vroia sa ne arate imprejurimile casei lui. Declarat, tura trebuia sa fie, si sper ca asa a si fost, o „aclimatizare” pentru viitoarele vai pe care am planuit sa le strabatem impreuna.

Prietenul Florin si compania nu au putut veni asa ca am ramas doar 3: Nucu, Olga si Andrei. Data din calendar: 07.05.2011.

Meteorologii anuntasera o zi intunecata si ploioasa, dar nimic nu putea sa ma convinga sa renunt, nici macar Nucu si a lui veste ca pe la ora 14 vine ploaia. Eram hotarat sa ne vedem si sa facem un „nemarcat” prin Craiului. Varianta finala a venit din partea lui Nucu ce optase pentru Valea Curmaturii, vale pe care nu o mai fusese nici el, nici noi, dar despre care avea cateva informatii... cunostea intrarea din Prapastiile Zarnestilor. A... pai daca startul este limpede, treaba-i ca si rezolvata, de iesire dam noi. Nu ca intrarea ar fi fost ascunsa ori protejata de cuvinte cheie, dar aveam macar un punct de pornire pt ca celelalte variante de trasee erau si mai incetosate. Descriere despre aceasta vale nu am prea gasit si acesta a fost unul dintre motivele  pentru care am zis sa scriu si un jurnal. Unul mic in care voi incerca o descriere a vaii si felul in care am abordat noi traseul. Daca in fotografii vor aparea mai multe persoane, imi cer scuze, insa eu am fost cel din coada si mereu ii aveam in vizor pe cei doi colegi de drum. O sa incerc sa nu-i expun prea mult.

Intalnirea a fost scurta si hotarata, la benzinaria de langa gara din Brasov la o cafea. A urmat drumul spre Zarnesti si apoi spre intrarea in traseul de Poiana Zanoaga-Curmatura, drum pe parcursul caruia ne-am intins ca de obicei la gramada de povesti. Cum revenirea urma sa o facem pe sus-amintitul traseu, masina a ramas cuminte pe dreapta, noi ne-am echipat si da-i bataie. Aveam doua mari temeri: norii de pe cer si apele umflate. Ba ca o sa ploua spunea Nucu, ba ca nu are dreptate spuneam eu... cum sa ploua cand avem de facut un traseu interesant?

Drumul prin Prapastii a fost presarat cu povesti, glume si arogante 3x3, studiat pereti si iar povesti si „rafineturi”. Eu unul, recunosc, aveam emotii deoarece imi dadeam seama ca e un fel de „examen” pentru alte viitoare trasee din vai dar si din cauza omului care manuia Pentax-ul. Din fericire, nu m-a tinut mult, nici nu mi-am dat seama cand s-au risipit toate temerile.

Intrarea in traseu e undeva pe partea dreapta a drumului si arata cam asa:

Apele nu erau umflate asa ca ne-am putut bucura de varianta strong, direct pe albia paraului, fara sa apelam la varianta ocolitoare oferita de poteca din padure. Valea incepe cu niste saritori mici care nu pun mari probleme (in general traseul nu este greu, insa e de preferat ca doritorii sa aiba putina experienta pe vai si stanca). In plus, accentuez ca fotografiile nu pot reda fidel realitatea.

Cum am intrat pe abruptul vaii ne-am si apucat sa vanam cu privirea flori, asa ca Olga si Nucu se intreceau in recunosterea lor.
Dupa primele praguri intalnim o portiune lejera destul de lunga, lucru care ne face sa ne intrebam unde e dificultatea vaii si cand o sa incepem sa urcam mai direct.

Traseul continua lejer pana langa peretele de stanca. In dreapta lui valea formeaza un canion mic presarat cu saritoare si busteni. Intrarea este usurata de doi busteni in care sunt cioplite trepte.

Si aici nu ma pot abtine: iaca un oltean care se scarpina-n cap si cauta cea mai buna abordare. Noi doi stateam cuminti si asteptam hotararea lui.

Am abordat urcusul prin stanga dupa testarea rezistentei busteanului subtire din dreapta. Nu prea tinea nici macar la „considerabila” greutate a lui Nucu. De aici, voi presara mai multe fotografii pentru ca ilustrarea traseului si estimarea inaltimii saritorilor sa fie cat mai exacte. Chiar daca a fost tot timpul ghid si cap de coloana, Nucu ne-a si ajutat acolo unde era nevoie. In plus, cand era de luat decizii, ne opream si fiecare isi dadea cu parerea.

Deja ne simteam ok, facuseram schimb de impresii si aparate foto, testaseram fiecare ce avea celalalt, ne cinstiseram cu ceai fierbinte si aromat si povestile in 3 se legau una dupa alta. Cand... problema mare, saritoare cu surplomba, Nucu ne anunta ca e grava treaba si incearca pioletul din dotare. Eu aveam 10m de cordelina la mine si ii strig ca o scot daca e nevoie numai sa gaseasca el calea buna de abordat beleaua. Pe stanga era cadere de apa asa ca ramane dreapta. Ne facem curaj, ne imbarbatam unul pe altul si...

Riscam, ce sa facem (ete... moment fals de suspans).
Trecem repede de saritoare si urmam albia plina de bolovani si busteni uzi cazuti de pe peretii vaii. Ne gandeam sa nu se porneasca ploaie torentiala si darnica... gandul unei astfel de variante ne cam stergea zambetele de pe chipuri.

Dupa trecerea asta facem iar un popas de dulciuri, fotografie si duel cu ceai. Olga cu al ei, Nucu insista sa bem de-al lui. Ne tot uitam si ne bucuram de liniste si de frumusetea vaii. Totul mustea de verde amestecat cu frunze uscate si flori pline de stropi, iar pasarile nu se opreau din cantat. Eram toti trei cand in genunchi cand proptiti bine pe picioare, cand vorbind serios cand nemaistiind daca e gluma sau serios.


Urmeaza o portiune de drum plina de brazi cazuti peste albia vaii, insa nu pune probleme, este o bucata lejera in care iti poti face plimbarea de dimineata.

Cum stateam noi pe partea dreapta a vaii Nucu ne face atenti spre ceva ce semana a luciu de zapada, chestie pe care ii spun ca o observasem si eu, undeva in stanga mai sus. Insa pana acolo mai facem cateva ingenunchieri in fata florilor, ca doar era risipa de atata frumusete peste tot in jurul nostru.

Urmam o bucata de drum scaldata de soare si ne dam seama ca ceea ce vedeam este un panou explicativ, ca cele din Prapastii care prezintau traseele de alpinism. Aceasta portiune a necesitat un timp suplimentar de parcurgere deoarece a trebuit sa pozez pentru cei doi coechipieri care m-au pus sa ma si intorc din drum – cica nu dadea bine sa merg prin parau. Ei, fiecare cu toanele lui.

 Ne-am abatut spre acel panou si ne-a uimit descoperirea. Poteca ce tinea valea pe partea stanga (ocolind astfel canionul) era destul de lata iar panoul prezenta ecosistemul acvatic din Valea Curmaturii... bizar, poteca nu era marcata.

Uite... deci asta caram noi pe bocanci de nu stiam ce atarna asa... gramada de gasteropozi cu ventuze. Macar daca ii caram pana sus sa dea si ei o ciorba la Curmatura. Cand au auzit de asa ceva au fugit de nu s-au mai vazut.
Ei si de aici urmeaza a doua parte atractiva a vaii. Am dat noi cu ocheanu in zare si am nimerit un canion frumos care merge ocolit de data asta prin dreapta. Pai hai ca daca e il ocolim, da nu merita sa mergem pana la dansul? Doar sa vedem ce zice.

Ne-am zgait la el pret de 10 minute, am facut fotografii cu randul ca sa nu perturbam cadrul si am revenit la intrebarea: ce facem? Ocolim sau taiem prin el?

„Lumea e frumoasa pentru ca moare
Dumnezeu a taiat-o ca pe o floare
Si-a pus-o intr-un pahar”

Deci mergem inainte ca doar de aia am venit. Faza mai putin placuta era ca mergeai pe pietre sau busteni care alunecau foarte tare, mai sigur era sa calci prin apa foarte rece decat sa cauti aderenta pe ele. N-avea treaba nici vibramu, el nu stia ca e facut sa nu alunece. Din nou incerc sa arat fotografii cu persoane pt a exemplifica mai bine traseul. Fara persoane poate parea mai lejer decat este:

Intrebarea era ce e dupa colt, vom fi nevoiti sa ne intoarcem sau putem merge inainte? Eram atat de doritori sa aflam raspunsul ca nici nu vroiam sa ajungem prea repede acolo... La o adica, in caz ca lucrurile n-ar fi mers cum trebuie, trebuia sa coboram pana la poteca de ocolire, si nu era cea mai placuta varianta.
Cam asa arata canionul de sus... expunerea nu se pune.

Eram ca niste copii cu jucarii noi, mergem inainte sa vedem ce ne rezerva valea aceasta frumoasa. In dreapta surpriza... nu ne astepta nimic greu, drum de vara prin apa si verdeturi, copaci cazuti si cativa nori deasupra. Privim in spate cu recunostinta

Si in fata spre salbaticia care deja ne era tovaras de drum

Valea ne scoate intr-o mica poienita unde ne bucaram de reintalnirea cu lumina care ne cam lipsise pe drumul din padure. De aici valea se pierde spre stanga spre ingrijorarea noastra. Noi urmam o poteca deja batuta si iesim ... „bai asta e poiana lui Bebe”, spune Nucu.

Chiar din fata, de dupa copaci, se ridica fumul de la Cabana Curmatura iar undeva inainte se auzea zgomot de lucrari. Valea era gata, reusiseram ce ne-am propus, fara ploaie, fara certuri si ne mai si imprieteniseram. O fi bine, o fi rau? Aici in poiana ne-am lansat toti trei, fotografii, discutii, povesti, si mai ales intepaturi placute pe tema fotografiilor. Era devreme insa incepuse sa se intunece. Spre Bucegi  totul era intunecat iar creasta Craiesei se juca intre nori. Chiar si asa, merita sa salutam padurea care ne-a fost gazda:
„Padure, padure nebuna In fiecare noapte cu luna Voi rataci fara tinta agale Ca o frunza manata de vant pe potecile tale”
Ne intoarcem privirile spre creasta... un moment de liniste si maretie

Ajunsesem la momentul in care stiam ca valea s-a terminat, putin ne mai despartea de cabana si drumul de intoarcere. Atunci, acolo, toti trei am hotarat sa ramanem, fara cuvinte si fara intrebari. Tustrei cautam un motiv sa intarziem cat mai mult inevitabilul. Ne-am indreptat spre stana si apoi cu ochii cautam creasta. De undeva de sus ceva nu ne dadea pace... erau fulgi mici foarte rari, aveai impresia ca sunt naluci.
Si aici a urmat un duel, (in urma caruia in final toti am castigat dupa schimbul de fotografii), un duel placut in care am stat la fotografii si am comparat ce a iesit, am glumit despre incadrari si nu au lipsit intepaturile. Din pacate, vremea nu ne-a permis sa ne bucuram de lumina si creasta dar momentul a fost placut. Olga a stat la distanta si ne-a observat cat de aprinsi eram si ce discutii purtam, cum ne uitam la creasta si ne mistocaream la fotografii.

Apoi fara voia ei a fost atrasa si ea in torent si am ajuns sa stam toti trei lipiti unul de altul incercand sa scoatem fiecare ceva mai bun decat celalalt. Toate inhibitiile disparusera si fiecare avea fotografiile cele mai frumoase... dar si atacurile cele mai pline de ironie (intr-un mod constructiv). Si am mai fi stat acolo dar inceputul aceala de ninsoare nu ne dadea pace. Asa ca am urcat catinel in dreapta stanii, spre drumul ce da inspre refugiul Salvamont si apoi Cabana Curmatura.

La refugiu se lucra din greu la acoperis, se refacea total. Ajunsi la cabana, am intrat bucurosi inauntru cu gandul la o ciorba fierbinte. Nici urma de oboseala (inca) dar se citea in ochii nostri multumirea: un traseu nou, o prima intalnire si nicio urma de ciocniri de personalitate (ei..reale). In sala de mese mai erau doua grupuri, asa ca ne-am cazat la masa cea mare din dreapta.

Camera a doua este in continuare inchisa si dinspre intrarea acoperita cu prelata ne mangaia o pala de aer rece (pacat, era plina de caldura acea a doua incapere). Ciorba de pui scaldat in legume mi s-a parut foarte buna. Intre timp afara ninsoarea isi facea de cap de parca eram in mijlocul iernii. Nu puteam sa ratam evenimentul asa ca am iesit pe banca de sub acoperis. Acolo totul era primitor: pasari topaind in jurul nostru, fulgi mari de zapada cernuti peste verdele crud, si liniste, multa liniste... Atat de multa liniste ca am inceput sa cautam de unde ne strigau pasarile. Dar cum... „Sedentar nu eşti viteaz/ Numai drumul e interesant” a trebuit sa o luam din loc.
Timpii de parcurs au fost foarte buni, nu ne-am grabit si ne-am bucurat cat am putut de traseu. Aproximativ 3,5 ore de unde am lasat masina si pana la cabana...drum facut foarte lejer. Nu merita sa te grabesti pe un asemenea traseu. Un pic mai interesanta ar fi valea vara, atunci jocul cu apa se anunta mult mai interesant.

Imi doream sa coboram pe Piatra Craiului Mica pana in Poiana Zanoaga, dar propunerea nu a starnit niciun ecou deoarece ninsoarea se transforma cand in lapovita cand in ploaie. Am tot insistat pe langa Nucu dar a ramas neclintit, nicio nuca nu se scutura din el. Olga imi argumenteaza postfactum ca, spre deosebire de mine, el isi foloseste capul. Lasa..., mai vedem noi.

Prin urmare am pornit spre Poiana Zanoaga pe banda galbena. Era devreme, nu ne alerga nimeni si scapaseram de codul rosu prevestit de Nucu (plecati cu tren de noapte sau dormiti in gara ca e mult de mers), asa ca am coborat cu viteza intai si am bagat intr-a cincea la povesti. Am incercat si eu sa povestesc cate ceva pe ici pe colo, dar, din cauza vantului si ploii, „nucul” fosnea necontenit si rare erau momentele de liniste. Cand am ajuns in Zanoaga lapovita cadea cu generozitate, asa ca am bagat camerele foto la adapost. Deci nu ma inselasem, pana la orele 14 – 15 a fost vreme de urcat, acum putea sa ne ploua, scapaseram de pericol. Iar ca raspuns la vorbele ploii, combateam cu istorioare si explicatii ce nu se mai terminau.

La intrarea in padure, privind in dreapta potecii, am ramas pe loc si m-am bucurat din nou ca suntem pe munte, ca microbul acesta special ne imbolnavise iremediabil. „Bai, ia veniti sa va uitati cum se vede aici, cum luceste tot!”(erau anemone - Nucu a spus ca varianta aceea se numea floarea-pastelui, sclipeau de sub stropii ploii proaspat cazute). I-am intors din drum dar le-a placut si am primit exclusivitate la realizarea seriei de fotografii. Nu au iesit asa cum mi-as fi dorit, dar am stat toti trei si ne-am minunat de simplele cadouri oferite de EL.

 Inca o data intelegi ca trebuie numai sa te acordezi si restul vine de la sine. Si-ar mai trebui sa spun ceva, chiar daca nu facea „lucrurile ostentativ” Nucu are propriul mod de a proteja muntele: fiecare dintre multele tigari insurbate in plamanii sai si-a gasit loc, la final, direct in buzunarul gecii. Revin la traseu deoarece drumul prin padure a continuat cu ochii pe flori si identificarea lor: brebenei, viorele, primule, mierea-ursului, ghiocei gata fruct, amintiri de branduse, albastrul cerului regasit in crucea-voinicului, macrisul-iepurelui – din care a gustat Olga la invitatia lui Nucu (si fara sa fi luat o piatra in gura), ne saluta si-un ciopor de banuti, ce mai, parca eram intr-un ierbar „pe picioare”. Inevitabil, presaram imaginile cu discutii despre fotografie si aparate. Si uite asa, pe o ploaie torentiala, ajungem pe nesimtite la masina. Nu se terminasera vorbele, dar venise timpul (si locatia) sa ne despartim. La Brasov, in fata garii, ceasul arata un pic peste ora 18. Ca niste adevarati coechipieri  ne-am strans mainile si ne-am luat la revedere, ignorand ostentativ ploaia ce capatase forte proaspete.
Dar parca se punea? Dupa un timp primesc un telefon de la Nucu in care imi spunea ca avem treaba in iulie si august... pai asa sa fie ca suna bine.
Astempatm cuminti pe peron sa vina trenul dar... trece nasul si ne intreaba daca am fost in Crai si cum era vremea sus. El se uita la noi, noi la el... Eu circumspect, el pus pe povesti. Ne observase echipamentul si isi daduse seama ca e de vorbit. Mica e lumea „carpatistilor” asa ca dupa prezentari totul a fost ok, stateam de vorba cu Florin (leon37). Ne-a povestit si aratat fotografii din ultima tura organizata de el, am avut parte si de amanunte, descrieri, iar la final era firesc sa-i aratam si pe unde fuseseram noi in acea zi.
Sentimentul pe care l-am avut acasa a fost unul de implinire, ca totul a fost bine, frumos si mai ales ca Nucu sunase dupa aceea, deci nu fugea de noi. Prindem intr-un colt de suflet o tura faina, si concluzia ca uite, nu e rau sa-ti faci cont pe carpati si sa intri in vorba cu lumea, indiferent de rang si putere (in aceasta lume nu trebuie sa-ti bati capul cu asa ceva). Pana la urma suntem oameni simpli care iubim muntele si oricand sta in puterea noastra sa alegem sa fim impreuna, undeva, pentru ceva irepetabil.

Ca de obicei textul: Olga si Andrei
Fotografii: Olga, Nucu si Andrei = Lumix, Pentax si Nikon

„Cine nu iubeste muntele
Nu va sti niciodata cu-adevarat a iubi
Nu va sti nicicand ce-i prietenia
Nu va avea niciodata amintiri „

The Good, The Bad and The Ugly (Bunul, Raul si Uratul) :






Mai multe fotografii: https://picasaweb.google.com/107989980048336381597/PiatraCraiuluiValeaCurmaturii07052011